Tag Archives: timisoara

Romanian sights 2017

Standard

 

Exploring (and enjoying) the Carpathian garden! 😉

 

Advertisements

România exilaţilor

Standard

Timişoara – Sighişoara şi retur – mai-iunie 2015

Clipboard01Clipboard02Clipboard03

Primul lucru pe care îl simți când te apropii de granița vestică a României venind din Germania e un soi de energie telurică.

Forțele locului, acești șerpi mieroși, se ridică susurând de pe câmpuri, din grâul verde-gălbui, dintre maci roșii și scaieți cu flori violete și-ți vorbesc. Și te momesc. Și o fac pe limba ta. Și se aliniază parcă unor energii gemene pe care le porți tot timpul în tine ca pe o povară. Doar că acum, iată, povara se ridică. Intuiești într-un mod aproape fizic că te potrivești în peisaj. Că ai ajuns.

Forțele astea telurice te apucă molcom, te moleșesc și te cuprind. Îți șoptesc că totul a fost o etapă, un vis. Exilul nu există. Iată, aici câmpurile continuă să respire la fel ca atunci, mai demult, când le aparțineai cu totul. În felul lor, continuă să te îndemne să o lași moale. Să te relaxezi, să te culci într-o rână, să cobori garda, să cobori standardele. Merge și așa. Pământul, care aici e plai, e indulgent.

E bine, e cald. Nu prea te poți împotrivi. Să te sustragi e prea mult. Răceala cerebrală teutonă se topește; rigoarea intelectuală, ștaiful se dizolvă încet, inexorabil. Ai vrea să te ții de ele, de identitatea ta construită, de anii de muncă seacă, acribică, în ploaie, și nu poți. Și aproape că nu-ți mai pasă că nu poți.

E un apus superb la Cenad, peste ciulini, polițistul de frontieră îți urează bine ai venit, și ce dacă stai 25 minute la coadă pentru o rovinietă? Care-i graba? Îți ia cel puțin la fel de mult timp să admiri ca un îndrăgostit tufele de soc aromat prăfuite, mărăcinii colorați, cățelul vagabond aciuit în vamă, asudatul funcționarilor sub chipiu. 22 de grade Celsius la 8 seara e absolut mișto. N-ai mai văzut de mult funcționari transpirați.

Pe marginea câmpului, un pui de vulpe iese din porumb o clipită și apoi se tupilează la loc. Norii au “golden lining”. Prin sate, asfaltul e acceptabil, cablurile de iluminat decorativ rămase de la ultimul Crăciun atârnă și se bălăngăne pe jumătate rupte deasupra drumului, iar bărbații sunt tot la birt.

Copilul tău numără “Dăciile” vechi și sunt de la an la an tot mai puține. Apar în schimb tot mai multe Opeluri și Forduri cu număr de Bulgaria.

Copilul tău numără bornele de kilometraj și se miră de ce sar de la 635 la 632 iar unele sunt răsturnate în rigolă, printre bălării. Îl lămurești, relaxat, că aici nu e totul atât de precis.

Pe stâlpii de curent, în cuiburi uriașe, berze regurgitează și-și hrănesc puii.

Treci în viteză pe lângă o mânăstire nouă, cu livadă. Pe miriștea plată din fața ei, ca la un semn, o turmă de oi se năpustește behăind înspre șosea, le vezi boturile deschise, grumaz lângă grumaz, un câine le oprește, totul e pur și simplu oniric, iar mai încolo, întins în iarbă sub un neverosimil nor roz, culcat într-o rână, sprijinit într-un cot, ciobanul cu clopul negru de fetru pe cap. A sucombat și el acelorași energii telurice. Wozu die Eile, Mann?

A doua zi îți mai trece.

Scurgerea de la baie își varsă zoaiele nu în canalizare ci sub dulap, Primăria a mai retezat niște copaci pentru o piață modernă, nu înțelegi de ce copiii sunt grași – când ai plecat tu nu erau – și în general,  de ce atâta agresivitate în vorbe și gesturi. Ro-mânia? Privești mai atent în jur.

Cupole lucitoare de biserici în stil bizantin tronează peste precaritatea generală gri. Podelele lor sunt astăzi pardosite cu marmoră alunecoasă. Prin sate e atâta bătrânețe, atâta boală, atâta chin. Oamenii n-au dinți, sunt aplecați de spinare. Din loc în loc, case cu termopan şi zugrăveli în culori orbitoare, atipice. Ale celor care lucrează “dincolo”.

La Eurovision cântă niște băieți în doliu despre zecile de mii de copii părăsiți de părinți și tu știi cum plâng cei mici ai tăi la telefon când lipsești doar un weekend și cum îți îmbrățișează pătura…

Autostrăzile apar ici și colo ca o fata morgana pentru a dispărea iar fără urmă – piese pierdute din mai multe puzzle-uri încurcate între ele, duc către destinații existente deocamdată doar pe planșele proiectanților. După potopul informațional al Occidentului, cu pădurile sale de semne rutiere, mintea se odihnește o clipă, pentru a se panica apoi: totuși, pe unde să apuc? Informațiile trebuie deduse din context, îți trebuie surse la fața locului. Doar Google le știe pe toate. Gugăl rulz.

Încet dar sigur, a-ți face concediul de odihnă în România devine un soi de aventură nevrotică în care nu poate să nu-ți pese: ai vrea să îndrepți fiecare coș de gunoi, să văruiești fiecare fațadă. Concepi în gând planuri de dezvoltare donquijoteşti până iriţi pe toată lumea. Te afli în România şi totuşi ţi-e încă dor de ea. De ea, cea visată, de ea, cea din tânjirile exilului. Exilul. Îl simţi, iată, şi aici. Exilul e de acum pretutindeni.

România copilăriei mele – multietnică, multiculturală, tihnită, educată și modestă, cu reflexe pronunțat central-europene – ce s-a întâmplat cu tine? Unde te-ai ascuns? Mai respiri? Mai sfințesc oamenii locul?

Mi-am cumpărat cireșe și am pornit să te caut prin Transilvania. De la Timişoara, pe urmele Prinţului Charles.

Dacă te-am găsit? Nu ştiu, ştii tu mai bine. Cine eşti, ce vrei să fii. Noi am făcut doar atât: ne-am ferit de şoferi sinucigaşi prin curbe fără vizibilitate; am cumpărat fluiere-suvenir, ne-am luptat cu paloşe şi ne-am bălăcit în piscina unui hotel de patru stele la Sighişoara; am trecut prin ghetourile ţigăneşti de la marginea satelor din Ardeal şi aproape că ne-am cumpărat alambic; am descifrat inscripţii săseşti pe case şi ne-au învăluit cirezile de vaci întoarse seara, la apus, în Viscri; am văzut iepe cu mânji liberi pe pajişti de un farmec rar şi vrăbii care îşi învăţau puii să zboare; ne-a sărit în faţă un iepure; am ingurgitat hectolitri de ciorbă şi tone de căpşuni; am despicat lemne. Am umblat pe drumuri noi şi am privit din unghiuri neştiute.

_DSC2824_mic DSC_2765_mic DSC_2782_micDSC_2796_mic  DSC_2798_mic20150601_194156_mic DSC_2753_mic DSC_2851_mic DSC_2875_mic DSC_2916_mic

DSC_2898_micDSC_3062_mic

20150602_203103_HDR_micDSC_3012_micDSC_2989_micDSC_2974_mic20150601_110747

DSC_3048_mic

Concluzia copiilor:Clipboard06

Copyright fotografii: Andreea Sepi.

Articolul a apărut şi la: http://atelier.liternet.ro/articol/15956/Andreea-Sepi/Romania-exilatilor-Pe-un-picior-de-plai-la-final-de-mai.html.

Acum 25 de ani – Timişoara

Standard

Ironie. Piaţa Operei tocmai fusese terminată, după o reconstrucţie care eliminase şinele de tramvai din centru, deviindu-le pe alte străzi. Ca să fie pentru manifestaţiile de sorginte nord-coreeană dedicate “geniului carpatin”. Nu-i pentru cine se pregăteşte. Sau da, pentru el au fost, dar pe invers. Ironie.

Eram un copil la Revoluţie, dar îmi amintesc…

…cum am trecut în 16 decembrie pe lângă casa lui tökes cu tramvaiul, venind de la şcoală, si ce îmbulzeală era deja acolo, (pe colţul opus era pe vremuri o alimentara, mereu goală, iar eu ţin minte că purtam fâşul meu roz, fiindcă era atât de cald pentru decembrie) şi cum am început să sper;

…cum a fost chemat taică-miu de pe santier împreuna cu alţi colegi, pe post de forţe de ordine în zona Maria şi nu ştiau ce să facă, pentru că în sufletul lor simpatizau cu demonstranţii dar erau supravegheaţi de miliţie şi de securitate; ţin minte tensiunea aia crescândă ca o prezenţă separată, ca un filament de căldură, de oroare, de speranţă (“în sfârşit!”) în apartamentele întunecoase şi reci unde ştiam, de la Europa Liberă, că restul cortinei de fier căzuse deja.

…cum se aude huruitul tancurilor noaptea prin urechile unui copil de 13 ani;

…cum un tip infiltrat în mulţime, la ELBA, a scos – cred – un pistol de sub haina de piele şi apoi cineva a căzut pe malul Begăi (priveam de la geamul bunică-mii care locuia vis-a-vis);

…cum, încercând noi să dăm un telefon la prietenii din Bucureşti ca să îi anunţăm ce se întâmplă, firul era ocupat de oameni care vorbeau de o iminentă ieşire în stradă, în masă, de la întreprinderi, şi am început să tremurăm, de fericire sau de spaimă nu ni-i prea clar;

…cum ne-a mutat tata cu aro-ul printre gloanţe şi negru de fum de la bunică-mea la ai mei, care locuiau mai ferit, într-un bloc la periferie;

…cum prietenii alor mei din Calea Girocului, unde a fost masacrul maxim, dormeau noaptea în vană sau pe podeaua băii fiindcă li se rătăceau gloanţele prin casă;

…cum s-au ridicat ca un vuiet imens, neverosimil, miile de oameni prin 18 sau 19, nu mai ştiu clar, dar ţin minte sentimentul ăla incredibil de a auzi tinerii strigând noaptea în beznă “români veniţi cu noi, români veniţi cu noi!”, ca o mantra trepidantă şi tulburătoare;

…cum în 22 dimineaţa curgeau în oraş râuri de manifestanţi din satele adiacente, cu portrete ale lui ceauşescu  mâzgălite si “împodobite” cu copite de porc ori dinţi de vampir;

…cum în piaţa operei se aruncau pâini şi portocale în mulţime;

…cum taică-meu a ieşit la fereastră sugrumat de emoţie, şi, agitând pumnul, a zbierat “victorieeee!!!” in careul nostru de blocuri până a răguşit si i-au dat lacrimile;

…cum ne-am uitat la dinescu şi caramitru la televizorul vecinului sima, un sârb;

…cum apoi ne-am ascuns şi ferit de “terorişti” şi cum taţii din bloc făceau ture la paza casei scării, sudând chiar gratii la geamul uşii blocului. gratiile alea au rămas acolo până acum câţiva ani, când au înlocuit întreaga uşă cu una din termopan.

…cum se trăgea noaptea dintr-o macara de deasupra cimitirului din Calea Aradului – un păcănit automat, neverosimil;

…cum împărţeam cozonac la soldaţi, pe stradă;

….cum ne îmbrăţişam cu toţii şi veneau dacii vechi cu steaguri decupate la geamuri şi claxonau şi lumea râdea, râdea!

…cum mi s-au tăiat genunchii când am mers la cimitirul săracilor unde erau torturaţii;

…cum la revoluţie m-am rugat pentru prima oară. să cadă ceauşescu. iar vecinul sendi, veterinar, m-a asigurat, foarte convingător: “gata-i pita lui!

cum m-am îndrăgostit iremediabil de libertate şi mă ţine până astăzi. a trecut un sfert de secol. mi-e dor să nu uit şi mi-e dor de Timişoara.

Romania 2014 – First impressions – Timisoara

Standard
Viata la bloc / Life in the (ex-)communist appartment blocks :-)

Viata la bloc, ca pensionari / Life in the (ex-)communist apartment blocks 🙂

La piata - ciuperci / Mushrooms in the marketplace

La piata – ciuperci, nuci, oua / Mushrooms, walnuts, eggs in the marketplace

La piata - crumpii de Belint / Potatoes for sale at the farmers' market

La piata – crumpii de Belint / Potatoes for sale at the farmers’ market

Si telemea de casa de langa Buzias / And homemade hard cheese from Duboz, Buzias

Si telemea de casa de langa Buzias / And homemade hard cheese from Duboz, Buzias

"Pune pe Internet si zi ca-i cea mai tare tocila din... Europa" / The coolest grinding wheel in all of (Eastern) Europe

“Pune pe Internet si zi ca-i cea mai tare tocila din… Europa” / The coolest grinding wheel in all (Eastern) Europe

Tramvai hipiot in Timisoara / Hippy tram in Timisoara, Romania

Tramvai hipiot in Timisoara / Hippy tram in Timisoara, Romania

La Pesti in Piata Operei / Downtown Timisoara by night

La Pesti in Piata Operei / Downtown Timisoara by night

La Pesti in timpul "orei albastre" / Blue hour in the Opera Square, City Center, Timisoara

La Pesti in timpul “orei albastre” / Blue hour in the Opera Square, City Center, Timisoara

 

Happy visiting! 🙂

Copyright photos: Andreea Sepi and Armand Csordas.

All things German

Standard

Well, maybe not all of them. But a few. What on Earth is the deal with this weather in July? To paraphrase an old Romanian joke, of the 4 seasons typical of this latitude, Germany only has 3: rain and… more rain. 🙂

I realize this is subjective. From my window, I can see people in T-shirts as busy as a beaver in the pouring rain. Let me explain my problem. We don’t do squat in the rain. Where I come from, a south-western Romanian city with a rather Mediterranean weather pattern, the winters are short and wet (with the occasional bout of ass-freezing temperatures, -15 Centigrade and so on), but the summers are long and dry and sun-soaked. July is called “the month of the oven” – that’s how unbearably hot it can get. When it rains, people just stay inside, bundle up, and wait for it to go away. Unless it’s the usual bubbling summer rain that lasts for 20 minutes… That’s why I could never grasp the concept of “dauergrau” and why I was so confused by the institution of the “Matsch-Hose” and the “Gummistiefel”. Why would anybody need those? What?! You mean you want to take my kids out in this weather?!…

Whenever it rains, my Timisoara gene kicks in and I cannot get myself to do anything that involves going outside. Not to mention that I do not take off my winter jacket until it’s at least 25 degrees Celsius. To the horror of small children playing barefoot in 18 degree weather. I no longer buy any dresses, it’s too cold for me to wear them. To my dismay, I discovered that I no longer own any sandals, either. I only wear them when I travel south (or south-east) and it simply does not pay off to keep closet space occupied. 🙂

So, people, if you’re reading this, could we, maybe, please, make some kind of unanimous mental effort to dispel the clouds? Otherwise I am going to keep writing blogs, tweets and Facebook posts until the rain lets up. That’s a threat! 🙂

But now, in all fairness to Germany, my lovely second home, I would like to end with another Romanian joke my father used to tell me when I was a child:

“Soccer is a game played by two teams of 11 players each, for a period of 90 or 120 minutes, and in which Germany always wins.”

Go, go Germany, on Friday, against France! I bet you have nice weather in Bahia, where you are. Which is probably why you’re not completely focused on the ball, either ;-). Tststs… Where would this country be if it had nice weather and warm sand beaches all year round? Who on Earth would still be working?

Modestia lui “acasă”

Standard
Piaţa Unirii din Timişoara, 2013

Piaţa Unirii din Timişoara, 2013

Inevitabil, povestesc mult cu oameni de vârsta a treia. În cartierul în care locuiesc, din Munchen, ei par a fi majoritari. Iar în blocul nostru sowieso. Plus că au mai mult timp de discuţii. Eu le mai povestesc despre noi, despre copii, despre România, iar ei îmi spun, aproape tot inevitabil “Da, şi noi aici trebuie să trăim mai modest. Huzurul ăsta nu mai poate dura…” Sunt perfect conştienţi că sunt probabil ultima generaţie care au beneficiat la tot pasul de gratuităţi ale statului şi de pensii frumoase la vârste la care încă te poţi bucura de ele. Simt cum se strânge laţul şi sunt realişti, toată chestia asta din Europa nu poate lăsa Germania complet neatinsă. Pentru consumismul propriilor copii au un amestec de uimire şi dezaprobare: “Mă uit la ei, nu ştiu să facă nimic cu mâna lor, trebuie să cumpere totul de-a gata. Şi câte lucruri pot să le trebuiască… Noi am crescut în două camere, ei au vilă şi tot nu le ajunge. Nepoată-mea la 18 ani are impresia ca părinţii trebuie să-i dea bani ca să se poată muta de acasă. O să vină vremuri grele şi generaţia lor nu va şti să facă faţă”.

Unei alte tanti care lucrează la o organizaţie pentru ajutorarea copiilor refugiaţi din calea războiului aproape că i se citeşte dezgustul resemnat pe chip: “Prin ce au trecut copiii ăia, ce au văzut la viaţa lor, cât sunt de maturi… Ai noştri nici habar nu au ce privilegiaţi sunt. Fiică-mea a făcut acuma al doilea copil, abia l-a născut şi deja îmi spune că abia aşteaptă să se întoarcă la lucru. Îi spun – ai luat-o razna? Stai şi savurează. Momentele astea sunt unice. Da, dar dacă tot a urmat o facultate, ce să facă, să rămână casnică? Îi place la job, îi dă satisfacţie. Dacă stai doi-trei ani pe margine cu greu mai prinzi trenul din urmă. Rişti să rămâi cu totul pe dinafară. Uneori mă gândesc, copiii ăştia ce viitor o să aibă? Internet încă din scutec, viaţa devine prea complexă, prea complicată, îi înnebuneşte. Toate gadgeturile astea numai îţi mănâncă timpul. Noi trăiam mai simplu, apucam să respirăm. Cum să fie clima echilibrată când oamenii nu mai sunt?… Nu vedeţi? Wir machen alles kaputt.

Încet încet, societatea se divizează în privilegiaţi şi “ceilalţi”, carnea de tun. Cine se respectă face asigurare de sănătate privată, trimite copiii la şcoli private. Vrei o şcoală decentă, asta înseamnă un cartier scump şi tot ce decurge de aici. Doar ca să nu ajungi în turma confuză pe care nu mai prea dă nimeni doi bani… Nu tot ce luceşte e aur. Începe să fie şi multă poleială. Nu ne trebuie camere de zi cât un teren de fotbal. Realmente, ne trebuie doar oameni, oameni buni.

Şi pentru că tocmai am fost în România unde m-am simţit mult mai bine decât m-aş fi aşteptat după propaganda mass media, şi fiindcă de fiecare dată când mă întorc în Germania mi se reactivează alergiile şi nu ştiu dacă chiar e ceva în aer şi în apă sau doar ceva în sufletul meu, vă pun aici câteva poze recente cu Timişoara mea iubită. Unde oamenii n-au atâta aparatură prin case, dar ceva mai mult conţinut în inimi. Poate vă e dor la careva…

_MG_1457

Firobuz în centru

Opera în prag de JazzTM

Opera în prag de JazzTM

La porumbei

La porumbei

Piaţa Operei cu lupoaică şi Catedrală

Piaţa Operei cu lupoaică şi Catedrală

La Peşti

La Peşti

_MG_1490

Piaţa Operei din alt unghi

La o îngheţată pe Corso

La o îngheţată pe Corso

Parcul Rozelor renovat

Parcul Rozelor renovat

O alee liniştită în parc, Duminica

O alee liniştită în parc, Duminica

Bicicletă de închiriat

Bicicletă de închiriat

Parcul Copiilor renovat

Parcul Copiilor renovat

P.S.  Şi simt nevoia să mai adaug ceva: Dacă într-un firobuz din Timişoara un tânăr cu aspect (aparent!) de “mafiot” sau “manelist” s-a grăbit să îmi dea o mână de ajutor cu căruciorul copilului, cărându-mi-l pe sus, în Munchen, tineri cu aspect de aristocraţi desăvârşiţi nu numai că mă ignoră de fiecare dată şi la urcare şi la coborâre, dar chiar mă încurcă sau se strâmbă vexaţi că vreau şi eu să folosesc transportul în comun şi le stric spaţiul imperialelor lor persoane. Da, la ei răsună (pe alocuri) în metrou muzică clasică. Îi face asta mai omenoşi?…