Tag Archives: travel

Alpes – Provence – Côte d’Azur 2019


“Ne la laisse pas tomber

Elle est si fragile

Etre une femme libérée tu sais c’est pas si facile…”

Cookie Dingler – Femme libérée

Copyright photos France: A. Sepi & A. Csordas 2019


The Trees That Wanted To Travel



Do you know the story about the trees that wanted to travel?

These were young, tall,  beautiful, trees, and they were able to see very far away. The horizons they saw looked so sunny and pleasantly warm, and appealing. So the trees wondered if not maybe in those lands, far, far away, there was no winter, and they might not have to lose their proud, glorious leavage and maybe they didn’t have to sleep through an entire cold, bleak season only to wake to the same old corn fields.

So they started dreaming about the faraway lands with shimmering white brooks and friendly flowers and strange squirrels. They wondered what it would be like to be caressed and tickled by those flowers, put to sleep by the incessant giggles of those sweet, funny squirrels. Each spring, when the earth thawed, they would begin to stretch and move and try to take at least one step towards the faraway horizons they so longed for.  They tried to lift their roots like a shy bride lifts her train on her way out of the church, they tried to drag their dusty bark a little closer to their dream.  They were never successful.  They prayed and prayed, night after night in the lonely wind, they cried tears of jelly, they implored Heaven.

“Wait a little”, Heaven said. Each time, their prayers were heard, and yet, Heaven said, each time, “Wait a little”.

They asked older trees about it:  “How come you are so at peace? Can you not see the lovely horizons?”, they would ask. But the old trees were wise and rarely spoke. “We have a different journey”, they said, and then looked around to their fruits with their inner seeds, as they lay scattered around on the ground, bathing in their forefathers’ shade.

“They are just sad, too sad to leave their seeds alone, too frightened”, the young trees thought. “They have wasted their entire energy in bearing fruit, and now they can no longer leave, they can no longer reach the horizon. But we, why should we also waste our precious sap on those heavy round things that burden our branches and tie us down?”

Little by little, the young trees became depressed. They simply wanted to travel, they wanted to be free, to move to different places, not to be burdened with fruit, because fruit, they felt, brings responsibility, and responsibility brings sadness, and sadness stops one from moving.

“After all, look what happened to the old trees”, they thought.

They were young, they were so young and full of life and did not want to wait anymore.

“We are taller than the old ones, and our sight is better. They do not know how wonderful the horizons are, but we do, and we want to go!  Wind, will you help us?”

“Of course, said the wind, I will help you.”

“Oh, how great!”, rejoiced the young trees.  “So do it, do it now!”

“But the time is not right!”, said the Wind, astonished.  “Because you have no flowers yet, and no fruit, and there is no seed to carry”.

“It makes no difference, to us”, said the trees, “oh, please, please, mighty Wind, start up a storm and pull us from our roots and transport us, through the stars, towards the gleaming horizons!”

“But then the old trees will be gone too”, said the wind.  “And I cannot take them against their will.  What shall we do?”

“Make a tornado, said the youngsters, take only us, the old ones are sullen and gray and rarely talk. We want to be alone, free from them, too.”

So the wind said “Ok” and started up a tornado, and uprooted many of the young trees, and they were transported through the sky, at incredible speeds, and through the stars, and fell on the horizon.  They fell flat on their backs, and the earth was hard and coarse and it hurt a little, but “no matter”, they said, “how wonderful that we have arrived”.  So they rejoiced.

But after a while, they got thirsty.

“Mighty Rain”, they pleaded, “will you help us?”

“Of course I will help you”, Rain said.

“Then give us a little water!”

“But the time is not right”, Rain said astonished, “because your roots are not in the ground and cannot garner my water.”

“No matter”, said the trees, “oh, please, will you sprinkle us with a little water!”

“Ok”, said the rain, and sprayed them with nourishing water. But they were still on their backs, and pretty soon after, the sun came out again. After all, this horizon was always sunny and without winter. And they had no roots. They struggled and crept, but they could no longer stay erect on their own. But they couldn’t complain. The scenery, the landscape, the sun and the soil, everything was so new to them, and so interesting. So they were contented. Thirsty but contented.

But then one of them caught rot on the side he was lying on, the side that never saw the sun anymore, and got really sick. They nurtured it from afar, but they were very young, and did not know of the cures of the old. So their friend withered away, little by little, and eventually, with a pleading whimper, he died. The other trees became very sad, and worried that they might catch the disease too. They started trying to avoid touching each other, they kept their branches only to themselves, and didn’t reach out anymore. Pretty soon they also stopped speaking, and pretty soon they forgot how to speak altogether. People started coming to the site where the trees had rained down and hauling  them in their carriages to their stoves.

“How poetical”, the other trees thought, “here we are needed, we make warmth for these nice people.”

But soon there was nothing left from them but ashes.

And so, one by one, the trees died. Only one was left in the field, a tall, beautiful, young tree, who began to wonder about the journey.

“Was it the right thing, should I have stayed back home?” These were the questions that his mind fretted with. Here he was on a lovely horizon, but he was, once again, stuck and lonely.  And his roots nearly rotted away like all the others.

Just then, a forester came, and saw the beautiful tree, how knotless his wood was, and how neat.  “What a wonderful kitchen table I could make from this one”, he said to himself, but the sound immediately woke up the tree, and he replied: “Please, don’t, don’t chop me apart”, the tree said, suddenly remembering his forgotten language. “Please help me up on my feet, I mean on my roots, and I will be a beautiful tree for you, I will adorn your yard or your forest, and I will give you shade and pleasant smells all year long.”

“But the soil here is not suited for you”, the forester said.

“Oh, but it is, I will grow and flourish… how can it not be?”

“Well, said the man scratching his head, I simply have never seen any tree quite like you in these parts, I do not know if you can grow here, and you are also so weak…”

“Oh, please try” mighty Man, “plant me please, and nourish my soil, and I will be your pride.”

“Ok”, said the man, and he did. And the tree had a hard time at first, but then he grew and flourished. He felt a little stronger. He was so grateful to the man, and he felt so lucky indeed, that he didn’t dare to remind him of his dream, to travel the world. He decided to stay this time, even though he missed the corn fields, he missed giving his shade to them and he even missed sleeping during winter. But how could he make the journey back? Back to himself? “There is no way”, he resigned himself to the thought. And thus, because he had promised the man, he spread his roots and even bore fruit and he watched his seeds get carried by the Wind to distant places, and watered by the Rain, and he watched his offspring grow at the hem of his shade and he watched them bear fruit of their own, and spread their seeds.  And he got old, very old, and very wise, because the man was a good master, and did not cut him down.

But then in the end, as he watched his offspring create first a bush, then a grove, then a whole forest whose end he could not perceive, as he watched it spread his seed further and further away to fill the horizon, it occurred to him.

“I understand now”, he whispered, now that he rarely ever spoke anymore. “I understand the old trees now. I understand their journey, for they travelled too. And so have I, since I first arrived here.  I have travelled back to myself, after all.”

And the real journey after the storm was this:  they bore fruit, and seed of their own type, and then the Wind would say, “Very well, I will help you when the time is right”, and carry their seed to proper fertile soil, and then the Rain would say, “Very well, I will help you when the time is right”, and water their seed, and a twig would grow out of it, and then that twig would become a tree and spread its seed to fertile soil, and the men would say, “Very well, I will help you, because the soil is right”, and nurture the soil and gather the fruits and plant their seeds and so on until the horizon was reached.

And now, he understood Heaven, when Heaven said “Wait a little”.

PINING FOR A PINT? The romanticized history of Oktoberfest


Lederhosen und Dirndl erwünscht!“, reads the big sign in my son’s kindergarten. It is a mild but grey autumn morning and the children are celebrating “Wiesn Breakfast”, one of those many strange offshoots of Oktoberfest which testifies to its local appeal and international success. Little blond and dark-haired children of German, Russian, Turkish or Balkan origin all dressed up in Bavarian folk dresses and leather shorts eating heart-shaped gingerbread with gaudy sugar coating. This is Munich 2013, after another weekend that has seen 1,000,000 visitors and 1,000,000 beer mugs sold on Theresienwiese –  the real Wiesn, that is.

Bavaria is no stranger to folk festivals. In fact, some variety of it, whether it be the church anniversary, parish fair or the annual meeting of the local marksmen’s club is present in all but the smallest villages. Most of these events take place in autumn, traditionally the harvest season, when the brewers need an excuse to empty their kegs of last year’s production and make place for new beer. Oktoberfest is special because, in its 200-year history, it has muted from sporty wedding festivities to the largest folk festival on Earth. With beer at its core. Its number one attraction. After all, an alcohol-free Oktoberfest seems barely plausible.

And yet.

The year is 1810. Europe is in turmoil. The French Empire has reached it peak, Russia is battling Persia, Spain is occupied by Napoleon. Only three years earlier, the relatively small principality of Bavaria had become a kingdom in its own right. And against the backdrop of a restless international stage, on October 12, 1810, in Munich, its Crown Prince Ludwig marries Princess Therese of Saxe-Hildburghausen. Among his subjects, an ambitious banker and cavalry major, Andreas Michael Dall’Armi, who well knows His Royal Highness’s taste for ancient Greece and Olympia-style contests. The wedding celebrations last for five whole days. On the last one, October 17, 1810, Dall’Armi throws his monarch a party that Munich had never seen before. He organizes a horse race on a field then still outside city limits. Immediately, the field is named in honour of the Prince’s bride and becomes Theresienwiese. It is the birthday of today’s world-famous Wiesn. Ludwig and the citizens are delighted. He suggests repeating the celebration the subsequent year, a suggestion accepted with some enthusiasm at the time. And so the tradition begins.  And no, there is no hint of beer.

In 1812, France attacks Russia, and by 1813 Bavaria is too involved in the Napoleonic Wars to feel much like celebrating, so that autumn the Oktoberfest is cancelled altogether. It carries on, however, the following years and it keeps getting bigger. Jungle gyms, bowling alleys and swings are added to the horse race track. 1818 sees the inauguration of the first merry-go-round. The city’s poor inhabitants get drawn into the festivities – but not by beer. Lot booths and raffles offering prizes in china and silver are the real attraction. In 1819 Oktoberfest becomes a fixture and its organisation is taken over by the Munich City Fathers. In 1824, in recognition of his extraordinary contribution, Dall’Armi, now 59, receives the very first Gold Medal for Civic Merit issued by the City of Munich. And all of this, without any (yet) drop of beer for the public.

But times are changing. Despite being now guarded by a gigantic bronze statue (the Bavaria, erected in 1850), the festival has some inauspicious years.  In 1854 and 1873 it is the cholera epidemic, in 1866 and 1870 war that dampens the mood. The frigid October weather doesn’t really help either. Gradually, the festival advances into the last weeks of September, known for milder temperatures. In 1880, Prince George of Bavaria, the favourite grandson of the Emperor Franz Josef of Austria, is born in Munich. In the same year, Carl von Thieme establishes the Munich Reinsurance Company, or Munich RE, later made famous by the 1906 San Francisco earthquake. And lo and behold, that autumn at the Oktoberfest, the Munich city administration allows the sale of bier for the first time! By next year, beer shacks and barracks have turned into enormous beer halls and electric light illuminates over 400 booths and tents. Sobriety is defeated and inebriation becomes the rule.

Fast forward to 2013. Theresienwiese is now a 42-hectar paved estate in the heart of Munich. The city has grown and engulfed it. There is no more horse racing, but if you want to make your heart race, there are plenty of roller coasters that will do that. 6 million visitors spend about 1 billion Euros in Munich each year for the Oktoberfest. 1800 toilets take care of the 60.000 hectolitres of beer imbibed. And in kindergartens around Munich, blond and dark-haired Germans and immigrants alike nibble on heart-shaped gingerbread with gaudy sugar coating, prancing around in Bavarian leather shorts and pastel folk dresses.

Slovenia – Triglav National Park


Grand treasures in a miniature land

Triglav summit seen from Dovje village (near Kranjska Gora)


On our way to Baba summit (here at 1652 m altitude)

Majestic peaks around Triglav

Village church of Mojstrana against Triglav backdrop


Here begins the Sava river journey


Waterfall in Triglav National Park


Bled lake panorama


Wedding party at Bled


Old-day printing shop in Bled fortress


Nighttime on Bled lake with island and church



The pirate close to home

Corsican flag

Corsican flag


Savona (Italy) – Morning ferry in the rainbow


Getting the sails ready


Summer fire in the macchia


Fisherman’s boat


Firefighters and moon


Mediterranean pines in the sunset


Calvi citadel among bathing tourists


Calvi town


Busy bay of Calvi


Inside decrepit buildings – in Calvi citadel


Sun setting on the Revelatta


Calvi citadel from the inland


Sun-scorched steeple in Calenzana


French cat having siesta


Unforgiving countryside


Revelatta lighthouse


Ferry leaving Calvi


Hobby fisherman


Street artists at night


Inside yummy shop


Towards Scandola Reserve






Yacht in Scandola


Dolphins frolicking…


… and humans, too (1)


and humans, too (2)


… and humans, too (3)


Fangu river valley


Mountain trails




Gulf of Galleria


Goodbye, Corsica!

Daytrip destinations – Achensee


Only one and a half hours’ drive south of Munich, on the Austrian side of the Alps, lies Achensee. Worth a trip in all seasons.

If you’re travelling with kids, don’t miss the small horse-donkey-alpaca farm, not far from the cable car.

Pertisau on Achensee

Pertisau on Achensee

The glacial waters of Achensee

The glacial waters of Achensee

Achensee wharf

Achensee wharf

Achensee skyline

Achensee skyline

For more information and appetizing activities, see: http://achensee.info/tirol/pertisau/?gclid=CNyk_fzg7bYCFRMQtAodZlwAGQ

Lisabona în 24 de ore


Căpitanul tace mâlc iar noi survolăm smucit prin balcoanele oamenilor. Atât de jos mi se pare că zburăm deasupra acestor coline îmbrăcate într-un zig-zag de case, blocuri şi cupole de biserici.

– Nu vă supăraţi, cunoaşteţi oraşul?, îl întreb pe pasagerul din faţa mea, pe care îl surprinsesem indicând vecinilor de scaun ceva pe o hartă.

– Puţin, da.

– Spuneţi-mi şi mie, vă rog: ce vedem aici?

– Aceea chiar dedesubt, cupola aceea mare albă, e Alfama. Dealul ăsta cu cetate e oraşul vechi, şi acolo înspre stânga la fel, Baixa, Chiado, Bairro Alto. Mai departe, după podul 25 de Abril, Belem.

De fapt, totul a fost un noroc. Mă plimb pe cerul glorios al Portugaliei într-o sâmbătă de februarie fără nori şi îmi vine să mă ciupesc. Cum am ajuns aici? Mă simţeam epuizată, erodată şi nu ştiam cum să scap de frig şi întuneric. Cum să mă fofilez afară din cele mai înnegurate două luni înregistrate vreodată în istoria meteorologică a Germaniei. O iarnă care nu se mai termină. Ce-o fi fost în capul meu? Însăşi nechibzuinţa chestiei mă lasă mască. De fapt, pe tot parcursul procesului de rezervare a biletului de avion speram în secret să cadă reţeaua, să  nu mai aibă locuri, să fie proastă prognoza meteo, ceva, ceva care să mă oprească. Chiar aveam de gând să traversez continentul doar ca să mă regăsesc? Călătoream până acolo unde ultima limbă de pământ european coboară în talazurile Atlanticului doar ca să fiu pe deplin singură? Şi în această singurătate revigorantă, în zumzetul monoton al motorului de avion şi al străzilor de dedesubt să mă agăţ de o nouă perspectivă asupra vieţii? Un nou început datorat câtorva picături de soare şi unui clipocit de mare? Unei nopţi fără tuse, zbierete şi medicamente, fără responsabilităţi? Vinovăţia şi o spaimă foarte familiară au început să îmi curgă pe şira spinării. Chiar era ok să las copiii pentru prima oară după atâţia ani? Şi încă pentru ce: pentru… plăcere! Aveau să fie în siguranţă? Aveam să ştiu funcţiona fără ei?

Ei, frate, ca să vezi că nu toată literatura trebuie să fie profundă. Aşa că am decis să iau viaţa mai uşor. Primul lucru care mi-a lipsit straşnic încă de la ieşirea pe străzile congelate ale Munchen-ului au fost de fapt ciorapii lungi. După aia, în avion, mi-am dat seama că uitasem şi ghidul de călătorie acasă. Dar abia descinzând asupra Lisabonei am realizat că cel mai şi cel mai tare aveau să îmi lipsească ochelarii de soare.



Cred că şoferul Aerobusului de legătură cu oraşul (vorba vine, aeroportul e în oraş) este el însuşi un pilot frustrat. Conduce de ne dărâmă pe toţi şi bagajele stivuite aiurea, dar în nici 20 de minute suntem în piaţa M. de Pombal, o mostră de arhitectură puţin megalomană. Pretutindeni pe parcurs, oraşul îşi revelează micile imperfecţiuni şi răni, o oarecare rămânere în urmă, în timp, faţă de Europa Centrală. În timp istoric. Adesea am senzaţia că mă aflu în vreun cartier tipic anilor 70, blocurile sunt relativ neatrăgătoare iar ora şi anotimpul fac străzile cvasi-pustii. Un vânt turbat şuieră peste tot. Mă cazez nu departe de Av. da Liberdade, una dintre cele mai selecte zone care leagă noul de vechiul oraş. Sunt aici doar pentru o noapte, şi  nu am timp de pierdut, iar IBIS-ul e uşor de găsit, cu recepţioneri prietenoşi şi eficienţi. În  nici jumătate de oră am ieşit la sightseeing.


Coborând înspre oraşul vechi îmi dau încet-încet seama că multă altă lume a avut aceeaşi idee ca mine. Pentru city tourism în sud, nu e  lună mai bună decât Februarie. E ieftin şi uşor de călătorit, iar temperaturile se situează pe la 8-10 grade, ceea ce faţă de cele -10 de la mine de acasă e pură binecuvântare. E plin mai ales de tineri studenţi – spanioli, italieni, francezi…






Turnul cu pasarelă suspendată deasupra străzilor comerciale din Chiado e fabulos!!! Construit de un discipol al d-lui Eiffel, în stil similar structurii pariziene, te suie la cucurigu mult deasupra acoperişurilor. Vântul îţi doboară telefonul din mână în timp ce încerci să faci poze, clădirile suprapuse ale Lisabonei se desfăşoară pe dealuri, multicolore, iar deasupra dau roata pescăruşi care ţipă. Vertij. Până la mare mai sunt doar câţiva paşi.








Nu departe de Praca do Comercio intru în cel mai demodat birt, cu faianţa DSC_0266căzută de pe ziduri, (un clasic “Cervejaria + Pastelaria”) şi mănânc, pentru 1 euro, un soi de pateu din foetaj, cu cremă de vanilie, delicios. Tanti de la tejghea, în şorţ albastru cu volănaşe ca aprozaristele de pe vremuri, spală vase uitându-se la televizorul atârnat pe perete, în vreme ce cei doi copii ai ei se joacă liniştiţi la o masă. Localul pare aterizat direct din anii 50 şi îmbătrânit aşa, fără vreo modificare. Muşterii ioc. Doar eu. Trebuise să intru ca să mă feresc de vânt şi să pot studia puţin harta primită de la hotel. Însă un alt motiv deloc de neglijat pentru care am intrat a fost să mă liniştesc după întâlnirea de gradul zero cu şatra de ţigani de lângă Ministerul Apărării – chiar pe lângă ţărm, într-un scuar cu parc. Vreo 20 de inşi gălăgioşi, cu rufăria azvârlită peste tot, găteau la foc deschis, pe pământ, într-o tigaie. Zona duhnea. Ghiciţi ce limbă vorbeau? Eu, cu smartphone-ul plin de poze într-o mână şi hărţile de turist în cealaltă m-am făcut brusc umbră, am mărit pasul şi mi-am schimbat instantaneu planurile de hălăduit. Iau mai bine tramvaiul istoric în sus pe dealuri, spre castelul Sao Jorge şi Alfama.

DSC_0432În ritmul lent, hurducat, dar susţinut al unui “electrico”, oraşul vechi pare înşiruirea fără capăt a unor mahalale decrepite, unele de sorginte maură (Mouraria), cartiere muncitoreşti şi pescăreşti cu foarte arare sclipiri “imperiale” şi reminiscenţe de “azulejos”. Ai senzaţia lămurită că navighezi încă o provincie de graniţă a unui imperiu sau a altuia (Portugalia a suportat, pe rând, dominaţii maure, spaniole şi franceze), marginală, subdezvoltată şi neglijată, cu azilanţi şi homeleşi dormind pe praguri, sub vitrine. La pas însă, zona e fabuloasă, atipică: deopotrivă decadentă, provincială, dar şi capabilă de mărire. Iar din bodegi, delicatese neştiute îşi risipesc cu generozitate miresmele cele mai apetisante în briza serii. Am luat cina într-un restăurănţel simplu de familie, unde tatăl (cocârjat şi puţin şchiop), mama (rotofeie şi cu părul scurt, negru, ondulat) şi fiul (circa 30 de ani, nebărbierit, povestea unor cunoştinţe cum şi-a făcut singur meniul multilingv cu ajutorul Google Translate) muncesc cot la cot zi-lumină, deservind cu brio câte 20 de clienţi simultan, cu laconică dar prietenoasă eficienţă. Trei oameni simpli şi demni, cu mâini excoriate şi pete de mâncare pe pantaloni, dar care au pe tripadvisor 4 stele din 5! Şi pe bună dreptate. Orezul fiert cu fructe de mare şi frunze de pătrunjel proaspăt, servit la un soi de ceaun, precum şi deserturile mniam-mniam pe mine m-au satisfăcut deplin. Cea mai bună a fost carnea de homar, scobită din cleşti. Ca să nu mai vorbim că mi-am stins setea cu două pahare de suc proaspăt stors de portocale – doar eram în Portocalia! Uitasem ce gust savuros pot să aibă… La ei stau în copaci prin parcuri, cad pe jos şi se joacă câinii cu ele. La noi în supermarket, doar rebuturi.


M-am dus la culcare deodată cu bătrânul în blazer crem murdar, bătrânul fără casă care îşi târâia după el toată averea într-o lădiţă pe două roţi, legată cu curea elastică. În timp ce alţii rod castane coapte, ori întârzie la terase ascultând fado, în timp ce eu mă voi scufunda în miraculosul pat dublu de la hotel, bătrânul în haină de balon se va aciui resemnat pe undeva, pe nişte trepte. Aveam să îl întâlnesc din nou, a doua zi dimineaţă, când tocmai îşi aranja legăturica pentru a pleca mai departe. M-a cutremurat. Nu mirosea a alcool şi nu era singurul. Criza în UE a devenit mai palpabilă ca niciodată.


Tot duminică pe la 8 dimineaţa am putut să văd, prin staţiile de autobuz de pe lângă docuri şi fetiţele uşoare. Cu picioarele goale pe sub sacouri, lascive şi nepăsătoare, luate la întrebări mai mult într-o doară de poliţişti tineri, indiferenţi şi chipeşi. Până la Grădina Botanică Tropicală şi Mânăstirea dos Jeronimos, traseul spre Belem aduce a cartier din spatele gării, decăzut şi descurajant, aproape rural pe alocuri. Dar la capătul linei 727, lângă Restelo, dau de Avenuda das Descobertas, largă, aristocrată, plină de verdeaţă şi doldora de ambasade. Miroase a iasomie aici şi a primăvară adevărată, miroase a bogăţie şi stil în toată zona adiacentă. A vile sofisticate cu grădini luxuriante şi arbori exotici. Până şi păsările ciripesc fericite. Nu mai e negru, igrasia şi sărăcia nu mai muşcă din pereţi. E fascinant cum pot conlocui uliţele cele mai abjecte cu Edenul într-un singur oraş. E loc de atâta libertate în Lisabona, încât dă dependenţă!





Ca şi România, Portugalia e una din acele ţări încă neterminate, încă nenivelate de manichiura prosperităţii UE, unde încă mai poţi întâlni autenticul. Iar Lisabona e un loc cum nu te aştepţi să mai existe, mai ales de la o capitală europeană. Nu rareori mă cred în Havana, mai ales când văd afişele cu secera şi ciocanul ale Partidului Comunist, îndemnând la revoltă împotriva guvernului şi a austerităţii. Dacă vii din occidentul super prosper, cvadratic şi meticulos, Portugalia e unul din acele ţări în care aproape că te bucuri că nu trebuie să stai prea mult. Dar, după numai 24 de ore de vrajă, sângele îţi curge mai tulbure şi mai fără de reguli şi ţi se strânge sufletul de “saudade” (dor) la gândul că trebuie să pleci.


Mă târâi alene prin parcuri, pe lângă maiestuoasele Torre de Belem şi Jeronimos, înapoi către Praca do Comercio. Acolo unde taluzul coboară în apă, apa se pierde în cer, iar pe toate le şterge, orbitor, soarele. Mă simt bine, mă simt minunat, şi ştiu la fiecare pas că nu mai poate să dureze. Cu fado în ureche şi lacrimi în ochi spun “rămas bun, Lisboa!”, “pe data viitoare, Portugalia!”


La Roma


Din când în când călătoresc singură prin lume. Şi fiindcă tocmai am terminat de citit “Idele lui Martie” de Thornton Wilder, mi-am amintit de Roma. Acum trei ani, Roma a fost cadoul meu de Crăciun. Şi fiindcă vine iarna, mi-e dor să mai merg acolo odată, chiar acum, pe calea gândului.

Să revăd ce?

Umbrelele oblice ale pinilor mediteraneeni, de un verde negricios, decupându-se pe înserat peste profilul trandafiriu al forurilor imperiale. Pescăruşi, cu croncănitul lor răguşit, dând roată deasupra ruinelor. Palmieri unde nu te aştepţi. Ocrul, crème-ul sau roşcovanul de lut ars al zidurilor pe bulevarde, într-o alternanţă aleatoare şi caldă. Munţi întregi de granit şi de marmură, mutaţi din loc, sculptaţi şi lustruiţi. În preajma lor, agitaţie, emoţie, poze.

Italienii fireşti, chipeşi, cordiali, miserupişti, trăncănind continuu pretutindeni – poliţişti, vânzătoare – făcându-şi parcă o datorie de onoare din a confirma clişeele care circulă pe seama lor. Gianluca, hotelierul, mă primeşte de fiecare dată din spatele pultului de recepţie cu o curtoazie lipsită de efervescenţă (în fond aici şi turiştii sunt doar un job). Însă galanteria masculului italian obligă.

Fascinaţia unor capodopere arhitectonice imposibil de cuprins chiar şi cu wide angle. Misterul grandios al trecutului. Şapte coline fertile şi verzi, cu vile şi palate imperiale, coloane desperecheate, arcuri masive, săpături arheologice… (oraşul antic e încă parţial ascuns în pământ, la 7 m sub nivelul actual al străzii). Capitoliul şi Palatinul într-o Duminică liniştită cu soare.

Giganticul trunchi de cilindru ciuntit al Colosseumului, la inaugurarea căruia, în anul 80, au avut loc 100 de zile de jocuri şi au fost ucise 5000 de animale sălbatice (lei, tigri, elefanţi, rinoceri).

Într-o bisericuţă, lanţurile Sfântului Apostol Petru. Pe trepte, lângă intrare, cineva cântă pur şi simplu la chitară.

Muzee kilometrice, al căror număr l-am pierdut, cuprinzând vârful în materie de cunoaştere şi de realizare estetică al umanităţii. Raffael, Bramante, Da Vinci, Michelangelo, Bernini. San Pietro, Capela Sixtină, Moise şi Pieta. Tăbliţe asiriene, un contract funciar vechi cât lumea scris în lut. Zidurile Vaticanului. Grădinile cu portocali. Sus, în cupola catedralei, ajung la kilometrul zero al creştinătăţii după 561 de trepte. În faţă, Tibrul. Dincolo de el, Piazza Navona, Pantheonul, Fontana di Trevi, Piazza Spagna.

Gelaterii, terase, magazine stilate ori demodate, străzi înguste şi cârne, ameţitoare, mopeduri. Pretutindeni obloane din lemn şi colorit meridional.

Vinuri şi pizza. Minestrone şi tiramisu. Toate de clasă mondială.

Vânzători ambulanţi pakistanezi cu suveniruri hidoase made in China lângă operele mega-artiştilor clasici şi renascentişti, chelneriţe românce în baruri, cerşetori, hoarde de turişti.

Fântâni peste fântâni baroce, sculpturi monumentale, parcuri vaste, sute de biserici şi morminte (“Petru a fost aici”). Impunător exces de artă sacră, miracole de arhitectură şi inginerie ridicate deasupra furnicarului.

Odinioară imperiu uriaş, practicând un strivitor spectacol al puterii, centru al Pământului atâta amar de vreme (avea 1,25 milioane locuitori în sec. I  d.Chr.), Roma, cetate eternă, se amestecă astăzi în nebunia aparent suicidală a “regimentelor” sale de motociclete. Prezentul i-a rămas mic şi totuşi, nu poţi să nu vezi aici splendoare, splendoare, splendoare sub cel mai albastru cer!

Când înţelegi că restul de gunoi de la colţul străzii, transfugii Asiei, kitschul contemporan şi relativa ponoseală nu impietează de fapt asupra a ceea ce ai venit să experiezi  – şi anume strat peste strat de oraş trepidant şi dens, mileniu peste mileniu de istorie directă care a schimbat lumea – nu exponat finisat, ci organism imperfect fiindcă-i viu – în momentul acela nu-ţi mai vine să pleci.

Dacă Italia n-ar fi existat, ar fi trebuit neapărat inventată. Ea contribuie la bunăstarea psihică şi fizică a planetei (ok, ok, forget the Mafia for a second and dream… 🙂 ). Psihică, pentru nordicii privaţi de soare şi căldură umană, iar fizică cel puţin:

1)      pentru că se mănâncă – după gustul meu – cel mai bine din Europa şi

2)      pentru că, la cât de infernale sunt traficul şi transportul în comun, preferi să umbli pe jos. 😛

E frumos, e nebunie, e politeţe, e şi jeg şi dezordine… e libertate, e farmec. La Roma, trebuie să te legi cu zeci de funii de sol ca să nu te înalţi în al 9-lea cer.

Columna lui Traian

Piazza Venezia

Piazza San Pietro

Forumul imperial

Love in the cobbled street

Fontana di Trevi

Newly weds posing like sculpture

Pines and cars - Italian style

P.S. Toate pozele îmi aparţin. Ţineţi cont – era decembrie! 🙂